sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Sarbatoarea Sfantului Andrei, patronul spiritual al romanilor: traditii si semnificatii

Sarbatoarea Sfantului Andrei, patronul spiritual al romanilor: traditii si semnificatii

Desi nu mai sunt atat de respectate in zilele noastre, datinile si obiceiurile romanesti au fost cele care au facut ca numele Romaniei sa fie cunoscut in lumea intreaga. Pe 30 noiembrie este Sfantul Andrei, sarbatoare sfanta celebrata in toata lumea. La romani acesta sarbatoare are o semnificatie aparte, Sfantul Andrei fiind ocrotitorul Romaniei. Multi dintre noi respectam traditiile acestei sarbatori, dar putini cunosc semnificatiile, istoricul sau legenda.


Povestea Sfantului Andrei

Ziua de 30 nioembrie este sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei. Ea are o semnificatie aparte pentru poporul roman. Sfantul Andrei este cel care a botezat primii crestini pe teritoriul tarii noastre, fiind considerat patronul spiritual al romanilor.

Sfantul Andrei, originar din Betsaida, inainte de a fi Apostol al Domnului era ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. El s-a hotarat sa-l urmeze pe Iisus Hristos si a devenit „cel intai chemat”, dupa cum aflam din scripturile bisericii. Dupa Invierea lui Iisus si coborarea Spiritului Sfant (Rusaliile), apostolii s-au intalnit si au tras la sorti care unde se va duce pentru propavaduirea credintei crestine. Tinutul Scytia, adica Dobrogea, i-a revenit Sfantului Andrei. Dupa multe peregrinari, el se stabileste in Peloponezul grecesc, în orasul Patras, langa Corint in judetul Constanta, unde moare din ordinul guvernatorului roman Aegeas pe 30 noiembrie in anul 60 in timpul Imparatului Nero.


Sursele bisericesti vorbesc despre faptul ca Sfantul Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X cu capul in jos, careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei” si care se regaseste pe steagul Scotiei.
Traditiile sarbatorii Sfantului Andrei la romani

Peste tot in lume exista datini si obiceiuri populare, insa parca niciunde traditiile nu cunosc „fastul” si semnificatiile celor romanesti. Legendele spun ca in noaptea Sfantului Andrei (29/30 noiembrie) se practica ritualuri cu scopul de a proteja oamenii, animalele si gospodariile. Este noaptea in care spiritele negre bantuie locurile pamantesti. De aici traditia ca de Sfantul Andrei se dezleaga secrete, se gasesc autorii unor crime, ale unor furturi. Acest obicei se desfasuara la miezul noptii, in cimitir cu apa sfintita, lumanari, un vas nou cu gura larga si cativa banuti de argint care se pun pe un mormant parasit. Dupa ce se spun cateva rugaciuni, se poate vedea in apa turnata in vas firul evenimentelor.

Traditiile de Sfantul Andrei sunt variate si multiple, poate nicio alta sarbatoare nu este asa plina de simboluri ca aceasta. Legendele din Bucovina spun ca in noaptea Sfantului Andrei lupii incep sa vorbeasca si isi misca gaturile intepenite. Cel ce vrea sa auda vorbele lupilor, va muri repede, iar daca un om este atacat de lupi acesta se va transforma in varcolac.

De Sfantul Andrei femeile intorc oalele si canile cu gura in jos sau scot din soba cenusa calda pentru ca strigoii sa nu se adaposteasca la caldura sau imprastie prin curte bucati de paine pe care strigoii sa le manance si sa nu mai intre in casa. Ca sa se apere de varcolaci atarna siruri de usturoi la intrare si lasa candela aprinsa (in unele zone exista obiceiul de a se unge cu usturoi tocurile usilor si ferestrelor). Animalelor li se amesteca in hrana cate un fir de busuioc sau li se pune o picatura de aghiasma in apa. In trecut exista „descantecul sarii”: un drob de sare descantat era ingropat in fata grajdului. El era dezgropat la primavara de Sfantul Gheorghe cand sarea era amestecata in hrana animalelor ca sa le fereasca de farmece.

Sarbatoarea Sfantului Andrei este prevestitoarea ursitului pentre fetele tinere nemaritate. Se spune ca un fir de busuioc asezat sub perna face ca in vis sa apara imaginea ursitului. In alte parti se foloseste metoda „facutului cu ulcica”: singura in fata sobei, fata intoarce un vas nou de lut pe fundul caruia lasa sa arda 3 carbuni. Rostind o incantatie ea roteste usor vasul si atrage atentia celui iubit. Un alt obicei pentru a ghici viitorul consta in a privi un pahar cu apa neinceputa in care arunca o verigheta sfintita de preot in mijlocul caruia apare chipul ursitului. Tot pentru aflarea viitorului o fata dezbracata se aseaza intre doua oglinzi cu o lumanare in fiecare mana si priveste intens in oglida din fata. Se spune ca in oglinda din spate i se reflecta scene din viitor si imaginea viitorului sot.

De Sfantul Andrei se poate afla prognoza pentru anul urmator. Traditia spune ca se iau 12 cepe care se duc in podul casei si se lasa acolo pana in seara de Craciun. Fiecarei luni a anului ii corespunde o ceapa. Cepele care s-au stricat semnifica luni ploioase cu grindina, iar cele care au incoltit, luni favorabile pentru recolta. La fel se face si cu graul care este pus la incoltit pentru fiecare membru al familiei. Cel al carui grau este frumos si inalt se spune ca va avea un an bun cu bani si sanatate. Daca in noaptea Sfantului Andrei este senin si cald, atunci vom avea o iarna blanda, daca este ger, vom avea o iarna grea.
Sfaturi

Fiecare traditie are farmecul ei, insa sarbatoarea Sfantului Andrei este una dintre cele mai insemnate ca simboluri pentru romani. Daca aveti posibilitatea de a va afla la tara de Sfantul Andrei, nu ratati sansa de a asista la traditiile si obiceiurile acestei zile. Si nu uitati de graul pus la incoltit pe 30 noiembrie!

vineri, 25 noiembrie 2011

Mănăstirea Tismana


Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din ţara Românească, având un rol primordial în menţinerea credinţei ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani.

Ea reprezintă un monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre strămoşeşti, un edificiu de prea frumoasă artă străveche. Ea a fost şi un post de apărare al ţării în vremuri de război, de găzduire a multor personalităţi pătrunse de un înalt patriotism.


"Veniţi la Tismana: linişte, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare ce ţâşnesc de pretutindeni"

G. Sfetea

,,...O lume de închipuiri, de basm"

Alex. Vlahuţă

„Iată cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile de peste Olt”

Grigore Alexandrescu

„…măreţ cuib al Basarabilor”

George Coşbuc

SCURT ISTORIC Mănăstirea Tismana

Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească – un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe.

Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodiţa a fost distrusă puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana.

Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ştefulescu susţinea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov.

"Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei - scria istoricul - amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".

Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.

Intr-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri, Mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana.

Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”

CTITORUL mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406) – lui îi aparţine alegerea a arhitecturii şi a decoraţiunilor acesteia. Construcţia din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu Negru Voievod (1377-1383) şi fiii acestuia Dan I (1384- 1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).

SFÂNTUL NICODIM este de neam valah din sudul Dunării, după mamă înrudindu-se cu domnitorii Basarabi şi cneazul Lazăr al Serbiei.

Din dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu, la 16 ani părăseşte în ascuns casa părintească din cetatea Prilep (Macedonia) şi cu ajutorul unor călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici îşi desăvârşeşte învăţătura, deprinzând limba slavonă şi greacă şi iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit,etc.

În Ţara Românească, Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu.

Documentele istorice menţionează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, Gura Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Tismana, (în Ţara Românească) şi Prislop (în Ţara Haţegului).

Împreună cu el, Cuviosul Nicodim aduce un grup de călugări organizaţi în viaţă de obşte şi trăitori în rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire.

Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Marea Lavră” şi prima arhimandrie din ţară.

La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat şi miniat un Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte. Acum o candelă neadormită veghează acest loc unde i s-au odihnit sfintele moaşte.

BISERICA Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, octombrie 3, care se păstrează şi astăzi.

Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos.

De-a lungul timpurilor, datorită deselor prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre, Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi transformări, multe refaceri şi donaţii din partea voievozilor Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind ctitorie voievodală

şi un puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu.

PICTURA. La început Biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri geometrice şi florale. Prima pictură iconografică a fost executată abia în secolul al XVI-lea (1564) de pictorul Dobromir din Târgovişte. Această pictură în culori vegetale se află şi astăzi pe pereţii din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Ţara Românească.

În anul 1732 se reface pictura din Naos şi Sfântul Altar cu ajutorul material al Doamnei Stanca Glogoveanu, în Pronaos fresca din 1564 nu a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată o nouă frescă datată 1766 pictor fiind Dimitrie Diaconu.

În 1955, în cadrul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii conduse de G. Russu s-a trecut la extracţia frescei din 1766 din Pronaos – caz unic în Europa. Fresca extrasă a fost încorporată în pereţii muzeului Mănăstirii şi pe coridoarele chiliilor. Totodată s-a restaurat şi conservat prima pictură, din 1564, care a fost lucrată după toate canoanele artei bisericeşti, cu deosebit talent şi evlavie. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului s-a folosit un roşu oriental – culoare specifică doar Mănăstirii Tismana.

O ultimă pictură a Bisericii s-a făcut în Pridvor care a fost reconstruit în 1983, după planul Sfântului Nicodim şi pictat în 1994 de pictorul Grigore Popescu din Câmpulung Muscel. Este pictură bizantină, cu desen corect şi armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare iconografică unică. Aici, pentru prima dată sunt pictaţi toţi sfinţii daco-români descoperiţi şi canonizaţi în ultimii ani ai secolului al XX-lea, alături de toţi sfinţii români ce se prăznuiau.

TEZAURUL Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile aduse mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă.
O parte din obiectele de valoare păstrate se găsesc la Muzeul de Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată colecţie de picturi murale (provenite din Pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărţi vechi, veşminte, uşile vechi ale bisericii (1782) şi altele.

În Biserică se găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980, care conţine trei părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim degetul arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta la gât, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Biserica Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti (1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamă lustruită secolul al XIX-lea; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi altele.

Poetul George Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarab două vitralii din 1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru, iar G. Sfetea, un alt vitraliu pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul Mănăstirii.


Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional. Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii; Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal.

În prezent, Mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care cinci stau în schiturile mănăstirii, stareţă de peste 40 de ani este Stavrofora Ierusalima Gligor sub a cărei păstorire Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi importante înnoiri.

Pe muntele Cioclovina, la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii Voievozi”, şi Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”. Bisericuţa Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de pictorul Grigore Popescu. A fost sfinţită de IPS Teofan, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005.

Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.