miercuri, 3 februarie 2010

Manastirea Sf. Antim din Bucuresti

La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, Mitropolitul Antim Ivireanul se hotărăşte să clădească o mănăstire, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Mirul. De atunci, an de an, scrie el , “să se îmbrace o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi să i se dea 230 bani, pentru căci în ziua pomenirii sale (a sfintei Agata ), prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica” 
Sfântul Antim pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui Sfânt Lăcaş,” întru slava şi mulţumită însuşi celui întru troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda tuturor sfinţilor dimpreună, încât să fie şi să se numească mănăstire a tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire şi să se cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori tuturor pravoslavnicilor creştini” .

În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim mai primeşte, fie în dar, fie prin cumpărare diverse locuri sau imobile, nu numai de la creştinii din Bucureşti, dar chiar şi din alte oraşe. Amintim deci pe Drăguşin Vistiernicul, Constandin logofătul şi femeia sa Smaranda, Manea Ceauşul cu fratele său (dau terenuri în Bucureşti ), Maria Băneasa Mileasca şi ginerele ei (“un loc cu venituri în Târgovişte “), Chirca Budeanu ( “un codru de loc” pentru mănăstire), Lefter Vornicu (“6 răzoare de vie “) .

Mănăstirea a fost construită în “mahalaua popii lui Ivaşco”, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metrii spre apus. Sfinţirea bisericii are loc în anul 1715, după cum reiese şi din pisania frumos sculptată în cadrul portalului monumental al uşii de la intrare, şi al cărei conţinut scris în versuri în greceşte este următorul:

“Biserica asta a Tuturor Sfinţilor hramul,
S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu, fire-a tuturora
Subt Ştefan cel care poartă numele Cantacuzino,
Stăpân strălucit al Ţării Româneşti vestite,
De către arhi–păstorul Antim Ungro-Vlahul,
Cel din Ivir, cum se vede din temelie.
Ca închinători zeilor faţă de Dumnezeu,
Ca David fii şi în biserica Sfinţilor
În anul de la mântuire 1715”

Ierarhul, şi ctitorul mănăstirii, a întocmit cu mâna lui planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre, şi anume: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în testamentul său relativ la mănăstire şi un alt plan, realizat pe pergament ( în 1715) în cuprinsul aşezământului mănăstirii.

“Zidit-am împrejurul ei chilii destule şi alte lăcaşuri pentru odihna egumenului care va fi după vremi şi acelora ce vor vrea să aleagă viaţa sihăstrească adăugând întru ea şi altele multe trebuincioase, la care am închinat multe şi de toate câştiguri mutătoare şi ne mutătoare pentru îndestularea celor ce vor lăcui întru ea, adică: moşii, vii, mori, stupi şi dobitoace de tot felul.

Încă şi biserica am împodobit-o şi am înfrumuseţat-o cu ajutorul lui Dumnezeu pe dinafară şi pe dinlăuntru cu multe adaose de argint şi cu veşminte scumpe, cu cărţi de multe feluri şi [cu] altele ce se obişnuiesc a se înzestra zidirile cele cuvioase şi pentru ca se chivernisească toate nestrămutat, după cugetul meu, şi după socoteala cea bună şi dreaptă am aşezat 32 de capete în scris întru carele mai pe larg rânduiesc toată îndreptarea mănăstirii precum se vede în condicul cel iscălit al bisericii[…]”

Bucuros că a reuşit să dea capitalei Ţării Româneşti una din cele mai frumoase podoabe de arhitectură, sculptură, pictură şi odoare bisericeşti, Mitropolitul Antim întocmeşte unul din cele mai interesante testamente, prin care lasă dispoziţii cum să fie organizate şi administrate clădirile şi averile mănăstirii. Testamentul este început la 24 aprilie 1713, odată cu începerea construcţiei mănăstirii, şi este completat la 15 martie 1716.

Sfântul Sinod hotărăşte ca ctitoria sa “să fie slobodă, singură eişi legiuitoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o. Să nu fie subt stăpânire patrierşească, nici sub vreo vrednicie domnească, nici subt stăpânirea arhiereului ţării, nici vreunui boiariu, nici vreunei mănăstiri veri mari, veri mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfinţitului mitropolit să se pomenescă întru ea, după rânduiala cea bisericească .”

Egumenului i se dau instrucţiuni pentru buna chivernisire a averilor şi a clădirilor. În munca sa va fi ajutat de cinci epitropi numai din “ciata negustorească”, iar veniturile să fie “ale săracilor”. Dispune de numărul de călugări şi locuinţele lor în chilii, precum şi oamenii de serviciu, asigurând fiecăruia salariul. Rânduieşte ca în fiecare an să fie daţi la şcoală un număr de copii pe cheltuiala mănăstirii, acoperindu-le casa, masa, hainele şi cărţile. Porunceşte preoţilor să înmormânteze gratuit pe săracii fără adăpost şi să li se facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mănăstirii se vor îmbrăca săracii, copii şi bătrânii, iar străinilor li se asigură găzduire timp de trei zile. Chiar şi bolnavii, indiferent de originea lor, sunt în atenţia Sfântului Antim, egumenul şi călugării fiind datori să-i cerceteze, ”altfel vor avea blestem de nu-i vor cerceta “ .

Mitropolitul Antim, ca un iubitor de cultură, s-a preocupat şi de luminarea prin carte a credincioşilor. Prin tipografia de la mănăstire, el urmăreşte educarea şi morală şi intelectuală a poporului în lumina învăţăturii creştine. De aceea doreşte ca “să aibă datoria tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”.

La mănăstirea Antim, ctitorul înfiinţează pentru prima oară în Ţara Românească, o bibliotecă publică de împrumut, menţionând că: “ de va trebui cumva cineva să ia vreo carte sau să citească sau să o scrie, sau să caute ceva întrânsa, să se ceară răvaş, iscălit de cel ce o cere, cu făgăduiala că o va trimite înapoi cu termen hotărât, altfel să nu se dea, şi să poarte grijă să fie restituită”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu