luni, 25 ianuarie 2010

Manastirea Sarinsar


În limbajul cotidian al foarte multor bucureşteni a intrat expresia „ieşirea prin Sărindar” dar, ca şi în alte cazuri, originea acestei expresii este mai puţin cunoscută, poate şi pentru simplul motiv că Biserica Sărindar nu mai figurează pe harta Bucureştilor.

Astăzi toată lumea ştie unde se află „Cercul Militar Naţional”, clădire impresionantă construită între anii 1909–1911, după proiectul arhitectului Dimitrie Maimarolu, pe locul fostei biserici şi mănăstiri Sărindar. Acest edificiu ocupa spaţiul cuprins între Calea Victoriei – Bulevardul Regina Elisabeta – Strada Brezoianu. Conform documentelor, în secolul al XVI-lea, această zonă se afla în proprietatea boierilor Cocorăşti, dintre care unul, pe nume Mihalcea, a ajuns mare ban pe vremea lui Mihai Viteazul.


Se pare că aceşti boieri Cocorăşti ar fi construit pe locul unde se află astăzi clădirea Cercului Militar Naţional, o biserică de lemn căreia i se zicea a „Coconilor”, biserică ce a ajuns în ruină în timpul domnitorului Matei Basarab. Renumitul voievod muntean s-a hotărât să refacă din temelii acest aşezământ de cult, menţionat pentru prima dată într-un zapis din anul 1622, prin care un anume Dumitru vindea o bucată de pământ aflată chiar în faţa bisericii.

În anul 1652, prin grija lui Matei Basarab, a fost ridicată o biserică mare, cu ziduri groase de cărămidă, cu chenare de piatră sculptate la uşi şi la ferestre, păstrându-i-se vechiul hram, „Adormirea Maicii Domnului”. Noua biserică a fost închinată mănăstirii „Ton Poteiron” de la muntele Athos.


În pisania noii biserici, Matei Basarab preciza: „Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor… şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.”

Denumirea de „Sărindar” se pare că vine de la termenul grecesc „saranda” (patruzeci), fiindcă aceasta era a patruzecea biserică făcută sau refăcută de Matei Basarab. Celebrul călător Paul din Alep, care a văzut mănăstirea Sărindar în anul 1654, a fost impresionat de măreţia ei şi a reconfirmat faptul că a fost reconstruită de voievodul Matei Basarab. Această mănăstire se găsea la marginea oraşului Bucureşti şi avea proprietăţi întinse, de la Lacul lui Dura Neguţătorul (actualul Cişmigiu) până spre Gorgani, pe malul Dâmboviţei.

Cam prin zona actualei străzi Brezoianu exista o mahala a tăbăcarilor, meserie care se putea practica numai în afara oraşului.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, egumenul Mitrofan împreună cu călugării s-au dus la Divan plângându-se voievodului Radu Leon că unii orăşeni au ocupat o parte din moşia mănăstirii, făcându-şi case şi grădini fără a plăti chirie mănăstirii. Oamenii voievodului au sosit la locul cu pricina unde, împreună cu preotul Simion cel Bătrân, preegumenul mănăstirii, au aflat şi hotărnicit locurile, stabilindu-se ca fiecare casă să dea drept chirie la mănăstire câte o oca de ceară pe an.

În anul 1692, egumenul Dionisie se adresează cu o nouă plângere lui Constantin Brâncoveanu, care trimite la faţa locului pe diacul Rudeanu. La 12 decembrie 1692, Constantin Brâncoveanu întăreşte mănăstirii Sărindar stăpânirea mai multor locuri „pre lunca despre Dâmboviţa unde au fost tabacii mai înainte vreame”.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, mănăstirea era renumită graţie unei icoane a Maicii Domnului despre care se spunea că era făcătoare de minuni.

Printr-un hrisov din 16 aprilie 1793, voievodul Alexandru Constantin Moruzzi acorda mănăstirii scutire de „dăjdii şi de orânduiala ce va ieşi de la visterie şi de la cămara domniei meale peste an”, deoarece aici se afla icoana Maicii Domnului „care este izvor de tămăduire tuturor celor care aleargă cu evlavie şi cu credinţă, draci gonind, orbi, slăbănogi şi tot felul de boale şi suferinţe tămăduind”.

Mănăstirea primeşte dreptul de a ţine o cârciumă în care să-şi vândă vinul, urmând să fie scutită de „fumărit, căminărit, de vamă, de vin domnesc şi de toate alte angarale”.

Mănăstirea Sărindar era foarte bogată deoarece, printr-un pitac domnesc din 5 mai 1795, voievodul Moruzzi ordona egumenului mânăstirii să pună la dispoziţie toate camerele, pe care le va alege marele vistier, pentru că acolo se va muta visteria statului, ceea ce denotă faptul că acesta era locul cel mai sigur din Bucureşti.

După cutremurul din 1802, biserica s-a şubrezit, fiind renovată prin grija unor mari familii boiereşti: Cocorăştii, Ghiculeştii, Câmpinenii, Grecenii, care locuiau în eparhia mănăstirii, de o parte şi de alta a Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi). Deşi era cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire din Bucureşti, starea ei devine precară la începutul secolului al XlX-lea, pentru că egumenii greci trimiteau toate veniturile la muntele Athos.

Din cauza cutremurelor, zidurile mănăstirii au crăpat, iar clădirea s-a şubrezit atât de mult, încât din anul 1880 s-a interzis oficierea slujbelor. Curând după aceea, a fost închisă. Nemaiputând fi refăcută, la 3 septembrie 1893 s-a hotărât dărâmarea ei, aflăm din ziarul „Universul” din aceeaşi zi: „Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindar. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până într-o lună”.

Icoana Maicii Domnului era lucrată în argint aurit, decorată cu numeroase smaralde şi rubine, valoarea ei ridicându-se la peste 5000 de galbeni.

Aflând de intenţia domnitorului Alexandru loan Cuza de a seculariza averile mănăstireşti, egumenul grec de la Sărindar a trimis icoana la Patriarhia din Constantinopol.

Ştefania Stan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu